................SEPTEMBRIE..................

Astazi am vazut cum frunzele se inchinau in fata mea cand treceam, cadeau pe pamantul rece... parca plangeau... dar pentru mine era o alinare, ma mangaiau cand imi atingeau parul, umarul ... Le simteam suspinand si parca le vedeam tremurand cand se zdrobeau de asfalt si de pietre. Le auzeam bufnitura si cum se spargeau sub talpile mele, fara sa vreau lasam cioburi in urma si ale lor lacrimi nu ajungeau pana la mine... si chiar daca le-as fi auzit as fi ramas nepasatoare.
Ce pot face unei frunze zdrobita de ramura uscata?
Hmm As putea-o pansa dar cu ce ar ajuta? sau as putea-o inmormanta dar atunci mi-as petrece intreaga viata incercand sa le ingrop pe toate. Le las sa se ocupe vantul si pamantul de ele, sa se intoarca si sa ajunga din nou sus pe o ramura infloritoare.. nu am atata energie incat sa ma ocup de ele, sunt o biata cartita care misuna prin lumea asta.

Azi am dansat cu mintea mea intortocheata si am bucurat privirile zidurilor si ale colturilor. Am dansat languros simtind mainile lui pe corpul meu si mirosul lui amestecandu-se cu al meu, devenind unul. Buzele lui abia miscandu-se pe gatul meu ...totul ametindu-ma...
Dupa ce s-a terminat dansul m-am indepartat si m-am strecurat pe un coridor unde am zarit un luminis... iepurasii ma inconjurau, iar pasarile ma intapinau prin cantecul lor. Paseam usor pe iarba proaspata, plina de roua care imi spala picioarele... parca ma nasteam din nou. Renasteam, pielea imi devenea rozalie si fina ca de bebelus... hainele mi s-au destramat ramanand pentru 1 minut goala. Ca apoi sa primesc o camasa prea mare pentru mine, dar neavand ce face am imbracat-o iar umarul meu a ramas gol numai parul incalzindu-l. Ma simteam vulnerabila sub privirile lighioanelor padurii care ma priveau mirate, iar eu nu stiam ce sa fac... M-am imbarbatat si am pornit pe cararea acoperita de verdeata urmarid urmele lasate de altii  pana am ajuns in fata unei oglinzi imense.. Ma uitam infrisosata cum camasa dispare ramanand asa cum m-am nascut.. eram eu dar parca nu eram eu.
M-am simtit ametita si am lesinat. Fiind eu acum zdrobita de frunzele care ma acopereau ..dar ele fiind pure precum roua pe care dormeam... m-au iertat si in loc sa imi sfasaie pielea ma incalzeau si imi ofereau alinare.

M-am trezit pe podeaua din camera mea, eram zapacita, dar inca puteam simti senzatia minunata pe care mi-au dat-o frunzele. Am promis ca am sa le ocolesc, ca am sa incerc sa nu le mai strivesc..dar stiu ca maine pe talpa mea neiertatoare se va afla o "necuvantatoare". Acum sunt impacata ca sufletul a primit hrana de care are nevoie si  e satul.

Ma pregatesc sa adorm pe cearsafuri albe imbatandu-ma cu mirosul nou al pielii mele...

Violetta melancolica incearca sa poarte o rochie degoltata lasand colierul vechi sa ii mangaie pieptul, iar Narbona se uita la ea ingandurata facandu-si griji pentru ea... 

Romania

                                                                    De Violetta Narbona

Te iubesc domnita draga,

Te iubesc si ce mai faci?

Ca pielea ta cea neagra,

A albit de atata spalat.

Tu stii cat de doresc,

Incat plang la usa matele

Si bocan de inebunesc.

Dar tu cum sa auzi

Daca - i moarta urechea dreapta

Si cea stanga e de sluga?

Plec stiind cat esti de surda.

Iar cand ne vom mai intalni,

Capul meu nu se va intoarce

Dar corpul tot spre tine va trage.

Coridoare...

Azi e 4, maine e 5

Astazi am stat pe coridoare. Nu, nu erau pustii, ci pline de cadavre. Erau insirate pe langa paturi de spitale.
Iar bocetele se auzeau atat de tare incat aveam impresia infioratoare ca am sa surzesc. Apoi trezindu-ma voi intelege de ce stau la coada si astept biletul de intrare in cladirea plina de coridoare.

Erau stafii care se uitau intrebatoare, de ce mortii stau pe coridoare langa paturile pline de bolnavi. Pluteau usor, incercand sa inteleaga misterul. Aveau impresia gresita ca acest puzzle se poate dezlega, dar cand se asteptau mai putin  mai aparea o piesa. Tabloul se marea, cuprinzand alte spitale, alte lumi intrebatoare.

Ce am vazut? Durere! E indeajuns sa privesti o data si ai devenit stana de piatra. Ce poti sa faci decat sa accepti? Lupti, dar tot in acel punct ajungi. Nu poti sa fugi.

Maine e 5, dar azi e 4.

Azi e o zi incantatoare, azi prefer sa nu intru pe coridoare ci sa stau la soare, ca sa ma incalzesc. Maine am sa ma racesc, dar pana maine am sa ma bucur de florile inmiresmate si de aripile colorate.

NU E SCRIS!

Uitandu-ma pe geam la fulgii inspaimantati de soare, am vazut doua umbre care se imbratisau in ciuda puternicului vant si al gerului. Erau doua stanci aflate departe una de cealalta si totusi umbrele lor se atingeau. Parca vroaiu sa se mangaie sa se contopeasca una in alta. Dar oricat ar fi dorinta de mare, niciodata nu se va putea intampla acest lucru. De ce? Pentru ca universul nu doreste, nu e scris sa se intample.

Ca si aceste stanci trebuie sa ne acceptam destinul. Ce e scris, e scris si nimeni nu poate sterge acele cuvinte cioplite in piatra. Stiu ca suna a renuntare... cand realizezi ca tot ce faci e in zadar, trebuie doar sa iei loc pe scaun si sa meditezi, sa accepti lucrurile asa cum sunt. Atunci esti pregatit sa pararsesti aceasta lume. Sa iti indrepti privirea in alta parte, sa deschizi usa menita numai sufletelor. 

Cursul unui rau e precum viata noastra. La inceput suntem ca un rau de munte: navalnic, puternic, luptam si sfaramam pietrele din calea noastra... apoi cu trecerea timpului devenim un rau de campie: lin, calm care si-a acceptat soarta si este pregatit pentru urmatoarea etapa din viata sa: uniunea cu o alta apa. Si noi ne transformam in materie, ne unim cu universul. 

E o iluzie sa credem ca putem schimba ceva. Drumurile sunt cimentate, pregatite sa intampine pasii nostri. Trebuie doar sa ciulim urechile, sa deschidem larg ochii ca sa primim informatiile corect si sa intelegem de ce trebuie sa strabatem acest drum si nu cel din stanga noastra. De ce trebuie sa induram micile pietricele care ne zdrobesc talpile, de ce nu ni se ingaduie sa purtam pantofi, de ce nu putem alege vaporul in locul barcii, de ce trebuie sa facem ceea ce trebuie sa facem? Avem atatea intrebari de deslusit si doar o singura viata. 

Noi ne legam de lucruri fara valoare, ne luptam ca sa putem cumpara. Achizitionam atat de multe incat ele incep sa ne sufoce, nu e spatiu unde sa le mai punem. Unde sa le mai depozitam? Aceste lucruri de care suntem atat de mandri nici macar nu ne apartin, noi le imprumutam si le lesam cand parasim lumea materiala. Ne zbatem sa avem casa, masina, bujuterii, haine .. pentru ce? ca sa le lasam? ca sa nu putem realiza nimic? crezi ca daca ai patru pereti si ai calcat pe n maini si picioare asta e o realizare? 

Numai amintirile, trairile sunt ale noastre.. dar si pe acestea le dam uitarii.

Uitandu-ma la stanci am inteles ca oricat ai dori un lucru, nu poti sa il ai daca nu e scris sa il ai. Au fost momente in viata mea cand m-am zbatut, am tipat, sfasiat si nu am putut sa obtin ce doream. Am plans, am implorat, dar nu s-a realizat. 

Am dat uitarii, dar sentimentul de neputinta inca ma mai bantuie.

Violetta ofteaza, priveste curcubeul. Iar Narbona incearca sa il atinga, dar nu poate. Roaga vulturul sa o poarte pe aripile lui, el o ia... dar cu cat se apropie, curcubeul se indeparteaza. Roaga razele de soare, iar ele o ard si basici ingrozitoare se formeaza pe a ei piele. Tipa si inspaimantata se ascunde in apa rece care o linistesc. Iar un peste batran ii sopteste ca nu e in destinul ei sa atinga curcubeul, ca nu e un spiridus. Si ca daca ar incepe sa il caute ar inebuni pentru ca nu l-ar putea gasi niciodata. Durerea trece, cicatricile raman, iar Narbona incepe sa planga pentru ca realizeaza ca asa e. 

Necuvantatoarele

Ding -Dong-Ding-Dong patrunde prin stratul gros de ceata ajungand pana la urechile mele. Ding-Dong sunt calugarii din varful muntelui care invoca spiritele animalelor chinuite pentru a le hrani. Ei hranesc spiritele, noi omoram trupurile. Le frangem si le aruncam in gunoaie. Crime fara sens, uitate si ignorate de majoritatea dintre noi.

Ce ne pasa de necuvantatoare? Esenta lor se imprastie in univers, amintirea lor ramane precum lumina stelelor care lucesc in noapte, iar urmele lor ingheata sub ale noastre. Doar noi dominam, Noi suntem Noi.

Suntem puternici si vrem sa o dovenim. Suntem destepti si scrim pe garduri cuvinte intelepte ca si urmasii nostri sa le invete. Puterea noastra e atat de mare ca putem sa frangem dintr-o data o necuvantatoare. Schelalaitul ei ne mangaie sufletul, e un balsam si un cantec ce am dori sa se repete la infinit.

Mormanele de oase pe care stam, alcatuiesc pamantul ce ne va cuprinde si pe noi odata. Dar atunci vom jura pe sfinti ca nu noi suntem faptasii, ca stramasii nostri au facut asta si ca noi doar pasim. Ce vina au picioarele noastre ca pamantul e cum e?


Ding Dong Ding Dong se aude chemarea ce sfasie noaptea. Ei le hranesc, iar noi le dam biletul spre libertate. Cadoul e scump, speram sa ne multumeasca, sa ne linga mana ca fara noi ar putrezi in iad. Dar iadul e plin, locurile sunt ocupate... Il auzim uneori cum striga raiului: "Mai primeste si tu... ca noi nu mai avem unde sa ii cazam".
Raiul e un loc privilegiat, numai cei care platesc ajung acolo intre rauri de lapte si virgine inmiresmate.


Spriritele pleaca, preotii se indeparteaza si luminile se sting. Muntele a pierit ca sa invie data viitoare. Alte necuvantatoare se vor strange si vor cere de mancare. Noi avem grija sa le trimitem ca sa ii tinem ocupati. Daca nu am face asta cine stie ce ar unelti.




Violetta ingenuncheaza langa mica vietate care se stinge in bratele ei. O cheama urland pe Narbona, poate o ajuta, poate stie vreo incantatie miraculoasa ca sa o readuca la viata. Dar Narbona doarme sub o salcie, visand ca va gasi bagheta care o va dezgheta.
Plange, plange si inconjurata de lacrimi Violetta scrie pe o piatra crapata "The stars are not wanted now: put out every one;/ Pack up the moon and dismantle the sun;/ Pour away the ocean and sweep up the wood./ For nothing now can ever come to any good" (Stop all the clocks, cut off the telephone - W. H. Auden)

....Himerele....

Ma gandesc cum as putea sa scriu cu degetele mele de cristal despre Himere....

Cu toti stim ce sunt ele si cu totii le dorim. Fugim numai dupa ele, urcam munti, stanci abrupte si prapastii goale numai ca sa le tinem un minut in ale noastre maini... Facem toate acestea pentru un minut de placere si pentru 100 ani de lacrimi. Lacrimi amare pline de regrete.

Realizam ca nu merita sa strabatem tot drumul mlastinos pana la ele si cand vrem sa ne intindem pe pajistea verde plina de soare, observam cum suntem inconjurati de nisipurile miscatoare.... Alte compromisuri, sacrificii care ne indeparteaza si mai mult de locul binecuvantat.


Mirati intoarcem capul si vedem cum in fata noastra se inalta maret un castel. Frumusetea lui ne incanta ochii si pornim fascinati spre el. Infruntam paduri pline de spini, ne luptam infricosati cu lupii, depasim sate infometate si ajungem sleiti de puteri, plini de vanatai si rani sangerande in fata palatului minunat. Pasim mandri, ne asezam fericiti pe un scaun ca sa ne recuperam puterile, dar sub privirea noastra ingrozita totul se transforma in ruine. Ruine pline de praf, pietre vechi si amortite.


Suntem Invinsi? Niciodata! Plini de curaj pornim spre curcubeu sa gasim comoara, dar ne impiedicam de un bustean putred si ramanem acolo intinsi pe pamantul negru si blestemat  cu mana intinsa pana ne transformam in cenusa.


Viata plina de..
Iluzii
Amaraciunea
Trezirii
Adevarul plin de..

Viermii
Efemeri
Starea
Tumultoasa
Emanata ne face sa omoram
Jivinele
Inocente din
Trecutul nostru
Amarat


Cenusa e purtata de vant, e libera putand sa ajunga chair si pe pajistea verde plina de soare unde obtine iertarea si capata luminarea.

Narbona cauta buretele ca sa curete urmele de noroi, dar Violetta ii face semn sa renunte si sa se uite in zare. Vulturul a luat buretele sa steaga soarele si sa faca loc stelelor. Poate lumina lor arata drumul spre... spre ce? "Cine stie" dau din umeri norii... "Nici noi nu stim"

Durerea Vantului

E noapte...
E pustiu...

Vantul urla ca sa pasesc pe urmele sufletelor infrigurate si sa le dau caldura de care au atata nevoie.
Dintr-o data toate ferestrele casei se sparg, iari rugamintile lor inearca  grabite sa ajunga la mine.

Dar eu nu aud.
Doar stau si ma uit cum valurile se sparg la mal si ma cheama spre ele. Ma striga sa ajung in imparatia marii unde toate pietrele stralucesc si razele mangaie fericite pestii plini de alge.

Ploua atat de tare incat acoperisul mai are putin si cedeaza, vantul nereusind sa imi capteze atentia cheama copacii sa i se alature in misiunea lui. Crengile lor patrund in casa si ma ating, parca implorandu-ma.

Dar eu nu simt.
Doar stau si ma uit cum valurile imense inearca sa ucida stancile si pier inainte de a o face. Sunt in razboi de mii de ani... si cui ii pasa? Mie... eu care nu fac nimic sa impiedic asta, doar ma uit, precum muntele din fata care e un martor mut al istoriei.

Nu observ.
Cum razele ma imbratiseaza, cum vantul renunta si astfel soarele apare stralucind mai puternic ca niciodata. Nu vad cum radacinile copacilor se retrag si cum florile se scutura de picaturile imense de ploaie.
Eu doar privesc marea care e mai linistita si vietatile din ea.
Doar pe ea o ascult si o vad acum.

Violetta plange dupa Narbona care e atenta numai la valuri. Sta si o asteapta printre ziduri si se intreaba cand va intoarce capul sa observe dezastrul?
Cand va putea vedea cu adevarat lumea din jurul ei?

Poate Niciodata...

Ne plac cutiile si locuim in ele. Nu vedem ce trebuie sa observam, suntem obsedati de iluzii si murim dorindu-le. Ne stingem precum valurile care mor fara sa distruga stanca cea certareata. Murim fara sa realizam ce trebuie sa realizam, iar urmele noastre dispar in noapte devenind suflete fara lumina si pace. Devenim niste stafii.