Poveste de Iubire

Tipatul unui vultur se auzi de departe rupand tacerea care ne incojoara pe toti.  Sub privirea tuturor isi deschise aripile marete ca sa poata sa strabata vazduhul sperand sa zareasca vreun hoit. Se uita atent cum animalutele se plimba nestingherite pe pamantul uscat al platoului uitat pana si de Dumnezeu. Apoi isi ingusteaza mirat ochii, gandind cum pot fi atat de naive incat sa paseasca,  atat de nepasatoare si sa nu realizeze ca sunt pandite de piratul cerului? Si ca oricand pot fi inhate de ghearele lui pline de pacate?

Deodata privirerea lui ii e atrasa de raza de lumina care strapunge curajoasa norii negri furiosi. Observa cum ei o inghesuie si incearca din rasputeri sa o infranga, iar ea se lupta cu atata violenta incat aproape..aproape ca reusesi. Era fermecat de frumusetea ei, parea atat de mica si de firava..ar fi putut sa o distruga cu ghearele sale mari si urate. Dar cel mai mult il atragea vocea ei, canta ca un inger. Nu vazuse nici unul, dar spera ca ea era unul dintre ei pentru ca lumina tot ce atingea: frunzele sclipeau, nisipul stralucea, pietrele zambeau incalzide si mangaiate de degetele ei incredibil de lungi...adevarul e ca parea ca o femeie care incearca sa atinga pamantul innegrit si incruntat de atatea griji. Parca vroia sa il aline,  sa ii indeparteze toate amaraciunea si sa ii aduca lumina de care avea atata nevoie. Da, gandi vulturul, sigur era un inger.

Se simtea atras de ea, dorea sa a o ajute pentru ca stia ca in orice clipa va fi inghitita de norii aceastia nemilosi..iar el nu o va mai vedea niciodata. Va pieri sub ochii lui. Cum putea sa o piarda, cand tot ce dorea era sa o priveasca la nesfarsit? Cu cat se uita la ea, cu atat vedea puritatea si frumusetea de care el nu avusese niciodata parte. Era socat, cum o mica raza putea iubi pana la sacrificiu... lumea asta vestejita.
El o ura, ii era scarba si de propria lui umbra. Stia ca se hranea din cadavre, ca rapea pestii si ca uneori isi batea joc de fiintele neajutorate. El...stapanul cerului...ramanea insensibil cand observa cate nelegiuri se intamplau dedesubt. Privea ca la spectacol, neincercand sa schimbe soarta cruda a nici unei vietuitoare inspaimantate. Cum putea el, o vietate fara inima sa tanjeasca dupa cea mai pura dintre toate?

Se lasa tacerea pestea valea sacatuita. Vulturul se gandi ca nu o merita si hotara sa o ignore. Nu putea face nimic pentru ea, era blestemat sa zboare alaturi de cer si niciodata sa nu il atinga, sa nu aiba parte de cuvinte pline de caldura din partea pasarilor. De ce? Pentru ca era un pradator insetat de sange. Si ii multumea Celui de Sus ca il crease sa fie asa si nu o simpla victima infricosata. Ridica neputincios din umeri, destinul lui era sa fie sus observand tot, dar in acelasi timp... incatusat ... pentru ca nu i se dadea voie sa actioneze in favorea neprihanitilor. Daca mai exista cu adevarat asa ceva.

Deodata un tipat sfasaie tacerea si nu era al vuturului. Inima lui ingheta de frica, se uita in spate...norii radeau fericiti pentru ca invinsesera. Firava raza fusese nimicita, iar tunetele isi faceau din nou loc pe cer. Ziua ofta, inchise ochii si isi pusese haina de doliu. Noaptea se asternu peste intreg tinutul.
Vulturul era distrus, sufletul urla de durere. Nu mai simtise asa ceva in viata lui, era ca si cum ceva din el pierise o data cu ea.

Un al treilea tipat se auzi, de data asta era al vulturului indurerat si furios totodata. Zbura neincetat, cutreierand ca un nebun tinutul. Nu mai stia de cand timp nu mancase, nu se odihnise. Nu putea sa inchida ochii si sa doarma, pentru ca daca isi permitea sa adoarma simtea cum intunericul il cuprinde si il azvarle in prapastia fara de sfarsit.
Devenise un zombi, pana cand zari o micuta vietate inspaimantata care statea zgribulita intr-un colt rugandu-se sa vina cineva si sa o salveze de monstrul care o pandea si care era pregatit sa o atace.
Vulturul care privea tot, de la o inaltime considerabila, fara sa mai stea pe ganduri...ataca. Da! Se lupta cu un alt pradator, dar de data asta nu o facea pentru hrana, ci in amintirea ingerului infrant. In timp ce ghearele lui ascutite erau infipte in gatului lui, isi simti propria piele sfasiata. Cu ultima sfortare monstrul sfasie pasarea care cazu o data cu el pe pamantul negru, inghetat de atatea lacrimi insangerate.

Acum vulturul se uita la cer, care fusese imparatia lui odata.. Da, el ... regele cerului fusese invins, dar cand sa inchida ochii simti cum caldura il invaluie. Deschise incet ochii si o zari aplecata deasupra lui. Norii negri fusesera alungati, iar ea ii sopti "Am invins". Degetele ei il mangaiara si ii vindecara rana. "Esti liber acum" auzi in timp ce se indrepta spre imparatia lui de un albastru infinit.
Invinsese, fusese scaldat in lumina si nu mai era prizonierul propriilor cosmaruri. Era liber...ca pasarea cerului.

POVESTEA GANDULUI

Dragul meu zid,

Stau intre acesti patru pereti de atata timp, incat am uitat cum miroase iarba si cat de frumoase sunt florile. Oare cerul a ramas tot albastru? Sau e cenusiu, de atatea lumanari, precum plafonul meu?  Ieri s-au terminat toate..acum intunericul m-a imbratisat si din pacate... nu doreste sa ma elibereze.

 Dar oare ieri a fost ieri? Cand a fost ieri oare?

Imi aduc aminte ca ieri zburam fericit, invartindu-ma in vazduh... pana cadeam lesinat de oboseala pe petalele inmiresmate ale florilor. Am invatat sa deosebesc petalele de trandafir de petalele de crin. Crinul plange pentru pamantul acesta negru si blestemat, rugandu-se ca lumina sa ajunga pana si in cele mai goale inimi. Numai inimile pure le pot salva pe cele pustii. Ieri zambeam soarelui si alergam fluturii pana tipau frunzele de indignare.
Ieri dormeam la umbra stejarului care ma ocrotea de vantul necrutator. Pe atunci eram vanat si de vulturi, ma invidiau pentru libertatea mea. Pasarile cerului nu sunt libere, ele raspund ... se inchina legii vazduhului... pe cand eu... nu ma inchinam la nimic.
Acum imi aplec capul, rugandu-l din suflet pe zid sa elibereze o caramida. Ca sa mai pot vedea macar o data cerul pe care l-am iubit si il iubesc enorm. Sa mai pot zari raza de lumina, care o data imi mangaia fata. Sa pot spera ca am sa scap din propria-mi celula si am sa ... si am... sa... Incerc sa urlu, sa ma fac auzit... dar glasul meu piere... oare cum mai suna vocea mea?

Iti scriu aceste randuri cu unghia, deoarece cuvintele mi s-au transformat in chitaituri... zgarie pana si cea mai fina ureche. Imi e rusine pana si de propria mea voce, cum ai sa ma intelegi tu... dragul meu perete... daca nici eu nu ma mai inteleg?
O data camera asta era luminata, devenisem bun prieten cu paianjenii si cu gandacii. Acum nici pe ei nu ii mai vad, ii simt... dar ce folos daca am alunecat in prapastia fara sfarsit?

Dragul meu zid, oare ai sa vezi cuvintele mele scrise pe caramizile tale? Ma indoiesc, cum sa le citesti... daca nici eu nu pot?
Iti cer imposibilul, nici nu mai realizezi ca sunt aici... m-ai uitat!!! Toti m-ati uitat, altfel ati incerca sa daramati stanca aceasta unde sunt tinut prizonier. Lumanarile s-au stins. Si pe ele le-am termiant...

Imi aduc aminte cum ieri stateam si leneveam la soare, crezand ca toata viata mea va fi asa. Si tot ieri am fost rapit de spiritele vantului si dus pe aripile lor pana am aterizat pe piatra asta rece. Am fost incatusat, zidurile s-au ridicat, iar eu incetul cu incetul m-am transformat in ce sunt si astazi... o umbra.

Dar visul nu mi-l poate lua inca nimeni, e al meu... Si daca inca pot visa ce am trait, inseamna ca speranta nu a incetat sa mai bata la usa mea. Poate uriasul care locuieste la vest de aici va realiza ca lipsesc si va sfarama peretii acestia urati, care ma privesc de libertate.

Dar pana atunci... am sa astept.

Semneaza,
Un gand prins intr-o stanca inghetata.

Narbona intinde mana si observa pe stanca de langa ea, niste zgarieturi. Ii face semn Violettei si ii spune ca nu intelege.. sunt semne ciudate si de neinteles pentru ea. Violetta le priveste cu atentie, dar nu pricepe nimic. Incepe sa planga disperata, realizand ca oricat s-ar stradui, tot nu ar putea deslusi.
Narbona o mangaie pe spate si ii arata cum marea isi face loc printre ele. Valurile ei incep sa mangaie stanca si sa o loveasca cu atata putere, incat parca ar dori sa o sparga. Ganditoare, Violetta se lasa ghidata si inchizand ochii intelege mesajul. Marea i-a soptit povestea gandului ratacit. El a vrut sa scape de responsabilitati si a uitat sa isi duca misiunea la indeplinire... asa ca a fost pedepsit de Inaltii Cerului. I s-a luat tot ce iubea mai mult... Libertatea!!!
 Cu cat fugim de responsabilitati, cu atat lanturile noastre se strang si devenim prizonierii proprilor noastre vieti. Tot Marea i-a spus ca nu mai dureaza mult si chinurile Gandului vor lua sfarsit, pentru ca valurile ei furioase... vor distruge pana la urma stanca. Si asa va primi o noua sansa de la mai marii marilor.

Narbona nu e atenta si culege scoici de pe plaja. Intoarce capul derutata si o observa pe Violetta cum sta si se roaga.

DIALOG CU O PETALA

Imi aduc aminte cum ma plimbam intr-o seara, ce experienta neobisnuita...

Ma simteam usoara precum petalele unei flori canzand, defapt cand m-am uitat mai bine era chiar la picioarele mele. Mica, firava, stiam ca daca o analizez prea mult s-ar putea sa o zdrobesc cu propriile mele degete...asa ca nu am ridicat-o, am lasat-o acolo sa se dezagregheze. Dar totusi ceva ma oprea, cum puteam sa o parasesc, sa o las zacand pe astfalt, sa fie sfaramata de talpile gigantilor nepasatori? Puteam eu sa o las sa aiba un asemenea sfarsit tragic?

Inchid ochii si parca vad cum m-am asezat usor pe banca. Nu puteam sa o privesc, imi era frica sa nu o sperii..tremura precum frunza vestejita de langa ea. Frunza tremura pentru ca isi dadea sufletul, dar petala mea se cutremura de teama. M-am prefacut ca sunt atenta la oamenii care treceau grabiti pe strada, incercam din rasputeri  sa nu observe ca ma uit la ea cu coada ochiului. O studiam in tacare.
Nu stiu cat timp a trecut pana am avut curajul sa intind mana si sa o ating usor, dar vad foarte clar momentul cand ea a tresarit deodata si a tipat. Nu as putea sa uit vreodata cum timpul s-a oprit, era ca si cum intreaga natura mi-a vorbit.  Socata, priveam cand pe ea... cand pe degetul meu. Ce am facut de am putut sa o ingrozesc atat de tare? Vrand sa o alin, am intins din nou mana, dar ea se ferea, se tot ferea pana m-am enervat atat de tare, incat m-am ridicat brusc: Gata! ..nu mai era urletul ei, era al meu.

Eram furioasa, nu imi pasa ca prin purtarea mea..am facut ca iarba se se dea din calea mea, iar copacii sa isi intoarca capul dezgustati. Nu remarcam nimic, eram atenta doar la miile de intrebari care se iveau in mintea mea. Purtam un dialog violent cu mine insami. Nu intelegeam ce facusem, de ce petala nu m-a acceptat, cand  am dorit doar sa o ajut, sa o salvez de tragicul sfarsit care o astepta.
De ce?

Indreptandu-ma, cu capul aplecat, spre cine stie unde..am simtit o mana pe umarul meu, cineva dorea sa ma opreasca. M-am intors mirata si nu am sa uit niciodata cand in fata mea s-a aratat maiestoasa Toamna. Mereu mi-am imaginat-o tanara, o copilita, cu o rochie din frunze uscate si cu un zambet jucaus pe fata. Dar in realitate nu era asa, era o Doamna in adevaratul sens al cuvantului. Avea in jur de 30 de ani si ceva, imbracata in voaluri aramii..care isi schimbau noanta de fiecare data cand se misca. Parul ei lung era pieptanat incontinuu de vant si daca ajungea sa atinga pamantul, in acel moment el se deschidea si il primea.

Cu o privire nostalgica mi-a aratat o oglinda, m-am privit pentru prima data in viata mea. Pe fata mea se zareau semnele nervozitatii mele. Puteam sa zareasc furtuna din ochii mei, numai fulgere si tunete. Mi-a fost rusine, nu stiam cum sa plec mai repede...dar ea m-a strans mai tare si imi sopti sa ma uit mai bine.

Sa observ ce? Ma uitam si nu ma vedeam decat pe mine... eu.... dar deadata in coltul oglinzii s-a ivit mica mea petala. M-am speriat atat de tare incat am uitat sa mai respir.
Si Eu eram pentru ea un gigant infiorator, o fiinta abjecta care distruge orice in calea ei. Am inteles atunci ca lumea mea cu lumea ei..nu se vor contopi niciodata. Iar ca sa fac sa ma accepte, e nevoie de multa munca si rabdare ca sa ii inlatur toate zidurile pe care si le-a creat ca sa se apare de altii ca mine.

E mai usor sa distrugi decat sa cladesti.

Narbona strange cuburi de hartie incercand zadarnic sa construiasca un castel impunator... Suparata, arunca toate cuburile in rau, a incercat toata viata ..e timpul sa inceteze. Se aseaza langa un copac si priveste in zare cum soarele apune, fiind sigura ca pentru ea nu va mai rasari niciodata. Violetta o vede, ofteaza si ii intinde lipiciul, pe care si-l cumparase ca sa isi repare sandalutele. 

.........................MAMA........................

Aud in departare urletul lupilor...

Se spune ca regina lor a fost atat de frumoasa incat pana si frunzele se inchinau cand o vedeau. Avea o blana fina argintie, ochii de un albastru infinit, iar coltii ii erau atat de ascutiti incat ar fi putut sa sfasie orice creatura ...se spune ca o data de furie si-a sfasiat propria umbra pentru ca nu putea niciodata sa o atinga, si oricate cantece de dragoste ii soptea, umbra niciodata nu ii raspundea. Se indragostise de ea insasi, de partea nevazuta a ei. Sfidand legea naturii, ea si-a omorat propria umbra sperand sa devina libera si vesela ca la inceput, dar mare i-a fost socul si amaraciunea cand Zeul Zeilor furios a transformat-o in ceea ce este si astazi: in cel mai luminos si frumos astru. Regina lupilor este defapt Luna, pe care astazi noi o cunoastem. 

Auzind strigatul sfasaietor in noapte, am crezut ca isi plang regina si o cheama inapoi, dar nu era nici urma de ea. Cerul era intunecat si am stiut atunci ca lupii avertizeaza omenirea de o mare nenorocire. Aceste creaturi neimblanzite pot vedea si simti lucruri pe care noi "oamenii" atat de autostiutori nu ne-am putea nici macar apropia. Ma uitam la el fermecata, nu imi puteam dezlipi privirea... si am simtit privirea lui strapungandu-mi sufletul ca o sabie. Am cazut ingrozita in genunchi si am inceput sa imi caut inima, dar nu o gaseam. Prea mult praf acoperea pamantul, iar noroiul o imbratisase incat era ascunsa ochilor mei.

Inima mea dormea pe un pat de praf, iar noroiul o invelea...intr-un fel pamantul avea grija de ea, iar stejarul, auzind gemetele ei in somn, a ridicat-o, a scuturat-o, a spalat-o cu propria lui roua si a adapostit-o langa radacinile lui. Daca as fi ridicat capul as fi vazut-o, dar eu o cautam prin cenusa proprilor amintiri. Eram legata la ochi de ceata cea neiertatoare, cum eram eu sa o zaresc cand, stand cu capul aplecat, nu vedeam decat bucata de pamant din fata mea?

Acelasi lup care imi luase inima, imi sopti sa privesc lacul lacrimilor mele ca acolo zac toate raspunsurile, iar eu nu trebuie decat sa intind mana si sa le iau. M-am indreptat usor si m-am uitat la ce devenisem: o creatura plina de cearcane, zambetul nu mai voia sa se arate pe fata mea..ii era prea frica de lucirea periculoasa a proprilor mei ochi... In mijlocul Lacului era insula Stejarului, inima mea stralucea ca un far in noapte. Am inotat disperata pana mi-au obosit bratele, dar am ajuns. Cand sa o iau, cand trebuia sa o imbratisez...maiestosul copac ma opreste spunandu-mi ca inima mea e mai in siguranta la el decat la mine. Ca ma roaga sa mai ascult inca o data vocea lupului si abia atunci sa decid ce sa fac cu inima mea.

Am intors clepsidra, si am ciulit cat am putut de bine urechile: 1...2...3... Lacrimile mi-au inundat ochii..urletul nu era pentru regina, nu era pentru omenire...era pe MINE. Stiind ce va urma, fiinta salbatica a vrut sa ma avertizeze ca sa imi salveze inima, sa nu putrezeasca si ea. Cine eram eu sa o condamn? Am plecat pasind pe apa, lasandu-o in grija stejarului. Stiam ca am sa o gasesc curata si nevatamata exact cum o lasasem.

Violetta isi plange mama...pe Narbona, Narbona isi plange mama...pe Violetta. Dar nici una nu observa "ca defapt sunt" una langa alta despartite doar de un zid incolor.

PS: In memoria mamei mele, cea mai iubita si scumpa fiinta din viata mea. Pe care o iubesc si am sa o iubesc toata viata. 

Cunoastere

Citesc...
Paginile cartii sunt ingalbenite si pline de praf, dar degetele mele sunt fermecate de textura lor, iar ochii mei dezleaga misteriosul puzzle. Si cu cat ajung mai aproape de raspuns cu atat doresc sa las cartea deoparte. Realizez inmarmurita cat sunt de nestiutoare. Cu cat stii mai mult cu atat te afunzi mai tare, iti dai seama ca defapt nu stii nimic... si ca sa ai in mana ta globul de aur trebuie sa mai urci o mie de scari, care la randul lor vor deveni alte o mie de trepte...pana cand iti dai ultima suflare.

Strang la piept minunata carte, o imbratisez cu atata forta incat simt cum paginile ei se desprind si cad pe scandurile casei mele putrezite..care se transforma incet intr-un stejar falnic. Crengile lui ma mangaie incercand sa imi aline durerea pierderii. Vantul mi-a rapit speranta, o aud tipand, implorandu-ma sa alerg dupa ea...bineinteles ca intind mana, apuc melancolica coltul rochiei ei albe, dar privirea mea se indreapta spre paginile imprastiate pe pamantul rece. Cum pot sa fac degetele sa ma asculte, daca ele sunt sub vraja cuvintelor? Degeaba inima mea doreste sa salveze biata faptura prinsa in ghiarele vantului, daca mintea mea tanjeste dupa minunata lucrare.

Mirandu-ma...
Observ cum numarul paginilor dispar, lasandu-ma intr-o confuzie totala. Ating foile, rugandu-ma sa duc la sfarsit misiunea pe care mi-am ales-o. Dar cum sa o termin, daca speranta mi-a fost rapita, iar eu nu am fost in stare sa o salvez? Am sacrificat-o ca sa descoper solutia problemei si acum le-am pierdut pe amandoua...simt cum ochii mei creaza cele mai pure cristale, bucuroasa incerc sa le culeg, nu le simt in palma mea decat cateva secunde..ele transformandu-se in nisip, care se preface apoi in frunze.

Cu fiecare fir de nisp preschimbat forma mea se pierde. Natura suparata ma alunga, stejarul a intors capul, iar eu am ramas a nimanui. Am ales sa am ceva ce de la inceput nu imi era ingaduit sa am. Raspunsul nu aveam cum sa il aflu, iar focul a depenit prizonierul vantului care l-a vandut vulturului, devenind sclavul cerului.

Am adormit...
Asa ca nu aveam cum sa percep usorii pasi ai Sperantei. A fost eliberata de marele urias care mii de secole a suferit ca a iubit prea mult oamenii, salvandu-ma fara sa stie si pe mine. Blanda si surazatoare m-a imbratisat, aducand cu ea si cartea impachetata.


Violetta numara literele, nerealizand ca Narbona le sterge.

Draga mea Ana...

Draga mea Ana,

Sunt o simpla frunza parasita.
Toata viata mea te-am cautat, chiar si acum sunt in genunchi cautand ramasitele tale sub daramaturi. Cu genunchii juliti stau pe pamantul negru si inghetat, sapand cu mainile pamantul... diperata. Spune-mi unde te afli acum? Mmm... ai intari zidul casei mele care se darama in fiecare zi. Ai fi stalpul de sustinere care lipseste, iti dai seama daca te-as gasi as putea in sfarsit sa dorm, as inchide ochii linistita stiind ca maine nu m-as mai trezi infrigurata si ca focul casei mele nu s-ar mai stinge asa usor. M-ai alinta in fiecare dimineata, m-ai mangaia usor pe cap aratandu-mi rasaritul si in sfarsit as zambi. Fereastra inimii mele s-ar deshide, lasand sa intre prietenele mele, gargaritele, iar razele de soare care pana acum m-au evitat, m-ar incalzi si mi-ar arata calea. As vedea, as simti ce inseamna cu adevarat "inceputul", as cunoaste cu adevarat ramurile... as sti cine si ce sunt.

Dar tu esti de negasit, iar rugamintele mele te lasa rece..te inteleg... ai impietrit, suferinta te-a preschimbat intr-o statuie frumoasa de marmura. Oare trebuie sa te strig toata viata pana am sa te pot atinge? Mmm nu m-ar mira ca tu, draga mea sa te transformi atunci in cenusa si ai sa fii rapita de vant.
Intalnirea cu tine mi se pare un vis imposibil, te caut de prea mult timp ca sa ma mai pot amagi singura si totusi sper...

Strang pumnii plini de pamant si ma rog ca acolo unde te afli sa simti lacrimile mele pe pielea ta si sa te arda... Focul launtric sa nu iti dea pace pana nu ai sa fii fata in fata cu mine.

Nu te blestem, nu iti fa griji...sunt doar ganduri pierdute.
Poti tu oare sa intelegi, tu care ai impietrit in soare, lupta mea? Umerii mei vineti de atata carat ma roaga sa las caramizile, sa le azvarl si sa incerc sa dorm sub un stejar. Dar unde gasesc stejarul daca in jurul meu e doar desert? Daca mi-l aduci am sa renunt la tine, dar pana atunci fugi.. ca o lasa ce esti si ascunde-te de mine.

Uita-te, acum la mine cum iti caut osemintele printre cioburi. In genunchi stau cu mainile pline de sange scormonind pana si pamantul, dar cu credinta ca poate intr-o zi ai sa te afli in zidurile cetatii mele, scumpa mea.
Am primit scrisoare de la marele Alb ca daca nu incetez am sa fiu mancata de omizi, iar inima mea va putrezi in nisip tanjind dupa adierea fina a vantului pe care nu o va mai putea simti niciodata..  Stii ce am facut? am rupt-o si dupa cum vezi tot aici sunt... cautand pana am sa imi dau suflul sau pana cioburile imi vor perfora limbul.
Dar sunt sigura  ca o data cu tine va renaste si zambetul meu.

Acum e tarziu, mi se inchid ochii, dar maine am sa rog vrabiutele sa te strige, iar porumbeilor am sa le dau aceasta scrisoare..apoi ei  iti vor sopti ca Tu esti lumina mea si pana nu ai sa apari niciodata nu va mai exista o dimineata pentru mine.

Cu drag,
O simpla frunza azvarlita.

Narbona se uita mirata la frunza care se odihneste pe plaja, o ridica si i-o da Violettei. Violetta... nestiind ce sa faca, o da marii. Marea nepasatoare o da raului. Raul scarbit o arunca pe mal, iar malul il roaga pe vant. Vantul ofteaza, o cunoaste, si o depune in scorbura unui stejar.

Ploaia

Mereu mi-a placut sa simt ploaia cum imi atinge obrajii rozalii si buzele tremurande de emotie.
Sa ma uit in sus la norii plumburii, ingreunati de atatea griji. Gandurile noastre se transforma in nori si cu cat sunt mai negative cu atat norii sumt mai amenintatori. Ca lumea sa devina un "loc mai bun" trebuie sa gandim pozitiv, sa incercam sa eliminam din calea noastra gandacii, gazele muscatoare cu coltii lor de fier si lighioanele cu corpurile lor lipicioase.

Cerul este oglinda noastra interioara, acolo se afla emotiile, gandurile pe care cu atata grija incercam sa le ascundem si sa le negam existenta. Credem ca suntem indescifrabili si totusi daca ridicam ochii ne putem observa gandurile, ideeile...pana si amintirile.

Fiecare picatura de ploaie e purificatoare, te improspateaza si te face sa te simti ca un bebelus care debia a deschis ochii si isi vede mama aproape lesinata, dar  surazatoare cu bratele deschise pentru al primi la pieptul ei, pentru ai ura un calduros "bine ai venit". "Bine ai venit dragul meu in lumea asta plina de viermi si de naparci. Dar nu te ingrijora, in gradina noastra toate florile te vor proteja si alinta, iar razele soarelui vor distruge monstrii neprimitori ai acestei lumi fermecatoare."

Pielea parjolita de focul launtric e racorita de lacrimile norilor grei ca niste elefanti zburatori, care bucura cerul cu prezenta lor si nu iau in seama blestemul care s-a napustit asupra lor acum mii de ani in urma, facandu-i prizonieri pe vecie.

Simt cum ploaia ma curata usor, ca si cum buzele iubitului meu m-ar saruta. Atat de gingasa e, ca niste buze moi, carnoase care se plimba pe corpul ciopartit, e ca un balsam pentru toate ranile mele.
Intredeschid usor buzele pentru a-mi potoli setea, dar dintii opun rezistenta... devin inspaimantati si incep sa tremure nefiind obisnuiti cu apa sfanta venita din cer. Ploii oricum nu ii pasa, pentru ca stie ca si-a atins telul: a patruns in corpul meu revitalizand orice celula si rugand...poate chiar implorand copacii sa scuture frunzele matasoase, iar ele sa ma acopere ca sa nu racesc.

Narbona intelegatoare strange constiincioasa frunzele aramii, inlaturand omizile scarboase. Dar Violetta le ia in palma ei si le pupa sperand ca se vor transforma in caramizi ca sa cladeasca castelul ei mult visat.