Aud in departare urletul lupilor...
Auzind strigatul sfasaietor in noapte, am crezut ca isi plang regina si o cheama inapoi, dar nu era nici urma de ea. Cerul era intunecat si am stiut atunci ca lupii avertizeaza omenirea de o mare nenorocire. Aceste creaturi neimblanzite pot vedea si simti lucruri pe care noi "oamenii" atat de autostiutori nu ne-am putea nici macar apropia. Ma uitam la el fermecata, nu imi puteam dezlipi privirea... si am simtit privirea lui strapungandu-mi sufletul ca o sabie. Am cazut ingrozita in genunchi si am inceput sa imi caut inima, dar nu o gaseam. Prea mult praf acoperea pamantul, iar noroiul o imbratisase incat era ascunsa ochilor mei.
Inima mea dormea pe un pat de praf, iar noroiul o invelea...intr-un fel pamantul avea grija de ea, iar stejarul, auzind gemetele ei in somn, a ridicat-o, a scuturat-o, a spalat-o cu propria lui roua si a adapostit-o langa radacinile lui. Daca as fi ridicat capul as fi vazut-o, dar eu o cautam prin cenusa proprilor amintiri. Eram legata la ochi de ceata cea neiertatoare, cum eram eu sa o zaresc cand, stand cu capul aplecat, nu vedeam decat bucata de pamant din fata mea?
Acelasi lup care imi luase inima, imi sopti sa privesc lacul lacrimilor mele ca acolo zac toate raspunsurile, iar eu nu trebuie decat sa intind mana si sa le iau. M-am indreptat usor si m-am uitat la ce devenisem: o creatura plina de cearcane, zambetul nu mai voia sa se arate pe fata mea..ii era prea frica de lucirea periculoasa a proprilor mei ochi... In mijlocul Lacului era insula Stejarului, inima mea stralucea ca un far in noapte. Am inotat disperata pana mi-au obosit bratele, dar am ajuns. Cand sa o iau, cand trebuia sa o imbratisez...maiestosul copac ma opreste spunandu-mi ca inima mea e mai in siguranta la el decat la mine. Ca ma roaga sa mai ascult inca o data vocea lupului si abia atunci sa decid ce sa fac cu inima mea.
Am intors clepsidra, si am ciulit cat am putut de bine urechile: 1...2...3... Lacrimile mi-au inundat ochii..urletul nu era pentru regina, nu era pentru omenire...era pe MINE. Stiind ce va urma, fiinta salbatica a vrut sa ma avertizeze ca sa imi salveze inima, sa nu putrezeasca si ea. Cine eram eu sa o condamn? Am plecat pasind pe apa, lasandu-o in grija stejarului. Stiam ca am sa o gasesc curata si nevatamata exact cum o lasasem.
Violetta isi plange mama...pe Narbona, Narbona isi plange mama...pe Violetta. Dar nici una nu observa "ca defapt sunt" una langa alta despartite doar de un zid incolor.
PS: In memoria mamei mele, cea mai iubita si scumpa fiinta din viata mea. Pe care o iubesc si am sa o iubesc toata viata.
Se spune ca regina lor a fost atat de frumoasa incat pana si frunzele se inchinau cand o vedeau. Avea o blana fina argintie, ochii de un albastru infinit, iar coltii ii erau atat de ascutiti incat ar fi putut sa sfasie orice creatura ...se spune ca o data de furie si-a sfasiat propria umbra pentru ca nu putea niciodata sa o atinga, si oricate cantece de dragoste ii soptea, umbra niciodata nu ii raspundea. Se indragostise de ea insasi, de partea nevazuta a ei. Sfidand legea naturii, ea si-a omorat propria umbra sperand sa devina libera si vesela ca la inceput, dar mare i-a fost socul si amaraciunea cand Zeul Zeilor furios a transformat-o in ceea ce este si astazi: in cel mai luminos si frumos astru. Regina lupilor este defapt Luna, pe care astazi noi o cunoastem.
Auzind strigatul sfasaietor in noapte, am crezut ca isi plang regina si o cheama inapoi, dar nu era nici urma de ea. Cerul era intunecat si am stiut atunci ca lupii avertizeaza omenirea de o mare nenorocire. Aceste creaturi neimblanzite pot vedea si simti lucruri pe care noi "oamenii" atat de autostiutori nu ne-am putea nici macar apropia. Ma uitam la el fermecata, nu imi puteam dezlipi privirea... si am simtit privirea lui strapungandu-mi sufletul ca o sabie. Am cazut ingrozita in genunchi si am inceput sa imi caut inima, dar nu o gaseam. Prea mult praf acoperea pamantul, iar noroiul o imbratisase incat era ascunsa ochilor mei.
Inima mea dormea pe un pat de praf, iar noroiul o invelea...intr-un fel pamantul avea grija de ea, iar stejarul, auzind gemetele ei in somn, a ridicat-o, a scuturat-o, a spalat-o cu propria lui roua si a adapostit-o langa radacinile lui. Daca as fi ridicat capul as fi vazut-o, dar eu o cautam prin cenusa proprilor amintiri. Eram legata la ochi de ceata cea neiertatoare, cum eram eu sa o zaresc cand, stand cu capul aplecat, nu vedeam decat bucata de pamant din fata mea?
Acelasi lup care imi luase inima, imi sopti sa privesc lacul lacrimilor mele ca acolo zac toate raspunsurile, iar eu nu trebuie decat sa intind mana si sa le iau. M-am indreptat usor si m-am uitat la ce devenisem: o creatura plina de cearcane, zambetul nu mai voia sa se arate pe fata mea..ii era prea frica de lucirea periculoasa a proprilor mei ochi... In mijlocul Lacului era insula Stejarului, inima mea stralucea ca un far in noapte. Am inotat disperata pana mi-au obosit bratele, dar am ajuns. Cand sa o iau, cand trebuia sa o imbratisez...maiestosul copac ma opreste spunandu-mi ca inima mea e mai in siguranta la el decat la mine. Ca ma roaga sa mai ascult inca o data vocea lupului si abia atunci sa decid ce sa fac cu inima mea.
Am intors clepsidra, si am ciulit cat am putut de bine urechile: 1...2...3... Lacrimile mi-au inundat ochii..urletul nu era pentru regina, nu era pentru omenire...era pe MINE. Stiind ce va urma, fiinta salbatica a vrut sa ma avertizeze ca sa imi salveze inima, sa nu putrezeasca si ea. Cine eram eu sa o condamn? Am plecat pasind pe apa, lasandu-o in grija stejarului. Stiam ca am sa o gasesc curata si nevatamata exact cum o lasasem.
Violetta isi plange mama...pe Narbona, Narbona isi plange mama...pe Violetta. Dar nici una nu observa "ca defapt sunt" una langa alta despartite doar de un zid incolor.
PS: In memoria mamei mele, cea mai iubita si scumpa fiinta din viata mea. Pe care o iubesc si am sa o iubesc toata viata.
