Cunoastere

Citesc...
Paginile cartii sunt ingalbenite si pline de praf, dar degetele mele sunt fermecate de textura lor, iar ochii mei dezleaga misteriosul puzzle. Si cu cat ajung mai aproape de raspuns cu atat doresc sa las cartea deoparte. Realizez inmarmurita cat sunt de nestiutoare. Cu cat stii mai mult cu atat te afunzi mai tare, iti dai seama ca defapt nu stii nimic... si ca sa ai in mana ta globul de aur trebuie sa mai urci o mie de scari, care la randul lor vor deveni alte o mie de trepte...pana cand iti dai ultima suflare.

Strang la piept minunata carte, o imbratisez cu atata forta incat simt cum paginile ei se desprind si cad pe scandurile casei mele putrezite..care se transforma incet intr-un stejar falnic. Crengile lui ma mangaie incercand sa imi aline durerea pierderii. Vantul mi-a rapit speranta, o aud tipand, implorandu-ma sa alerg dupa ea...bineinteles ca intind mana, apuc melancolica coltul rochiei ei albe, dar privirea mea se indreapta spre paginile imprastiate pe pamantul rece. Cum pot sa fac degetele sa ma asculte, daca ele sunt sub vraja cuvintelor? Degeaba inima mea doreste sa salveze biata faptura prinsa in ghiarele vantului, daca mintea mea tanjeste dupa minunata lucrare.

Mirandu-ma...
Observ cum numarul paginilor dispar, lasandu-ma intr-o confuzie totala. Ating foile, rugandu-ma sa duc la sfarsit misiunea pe care mi-am ales-o. Dar cum sa o termin, daca speranta mi-a fost rapita, iar eu nu am fost in stare sa o salvez? Am sacrificat-o ca sa descoper solutia problemei si acum le-am pierdut pe amandoua...simt cum ochii mei creaza cele mai pure cristale, bucuroasa incerc sa le culeg, nu le simt in palma mea decat cateva secunde..ele transformandu-se in nisip, care se preface apoi in frunze.

Cu fiecare fir de nisp preschimbat forma mea se pierde. Natura suparata ma alunga, stejarul a intors capul, iar eu am ramas a nimanui. Am ales sa am ceva ce de la inceput nu imi era ingaduit sa am. Raspunsul nu aveam cum sa il aflu, iar focul a depenit prizonierul vantului care l-a vandut vulturului, devenind sclavul cerului.

Am adormit...
Asa ca nu aveam cum sa percep usorii pasi ai Sperantei. A fost eliberata de marele urias care mii de secole a suferit ca a iubit prea mult oamenii, salvandu-ma fara sa stie si pe mine. Blanda si surazatoare m-a imbratisat, aducand cu ea si cartea impachetata.


Violetta numara literele, nerealizand ca Narbona le sterge.

Draga mea Ana...

Draga mea Ana,

Sunt o simpla frunza parasita.
Toata viata mea te-am cautat, chiar si acum sunt in genunchi cautand ramasitele tale sub daramaturi. Cu genunchii juliti stau pe pamantul negru si inghetat, sapand cu mainile pamantul... diperata. Spune-mi unde te afli acum? Mmm... ai intari zidul casei mele care se darama in fiecare zi. Ai fi stalpul de sustinere care lipseste, iti dai seama daca te-as gasi as putea in sfarsit sa dorm, as inchide ochii linistita stiind ca maine nu m-as mai trezi infrigurata si ca focul casei mele nu s-ar mai stinge asa usor. M-ai alinta in fiecare dimineata, m-ai mangaia usor pe cap aratandu-mi rasaritul si in sfarsit as zambi. Fereastra inimii mele s-ar deshide, lasand sa intre prietenele mele, gargaritele, iar razele de soare care pana acum m-au evitat, m-ar incalzi si mi-ar arata calea. As vedea, as simti ce inseamna cu adevarat "inceputul", as cunoaste cu adevarat ramurile... as sti cine si ce sunt.

Dar tu esti de negasit, iar rugamintele mele te lasa rece..te inteleg... ai impietrit, suferinta te-a preschimbat intr-o statuie frumoasa de marmura. Oare trebuie sa te strig toata viata pana am sa te pot atinge? Mmm nu m-ar mira ca tu, draga mea sa te transformi atunci in cenusa si ai sa fii rapita de vant.
Intalnirea cu tine mi se pare un vis imposibil, te caut de prea mult timp ca sa ma mai pot amagi singura si totusi sper...

Strang pumnii plini de pamant si ma rog ca acolo unde te afli sa simti lacrimile mele pe pielea ta si sa te arda... Focul launtric sa nu iti dea pace pana nu ai sa fii fata in fata cu mine.

Nu te blestem, nu iti fa griji...sunt doar ganduri pierdute.
Poti tu oare sa intelegi, tu care ai impietrit in soare, lupta mea? Umerii mei vineti de atata carat ma roaga sa las caramizile, sa le azvarl si sa incerc sa dorm sub un stejar. Dar unde gasesc stejarul daca in jurul meu e doar desert? Daca mi-l aduci am sa renunt la tine, dar pana atunci fugi.. ca o lasa ce esti si ascunde-te de mine.

Uita-te, acum la mine cum iti caut osemintele printre cioburi. In genunchi stau cu mainile pline de sange scormonind pana si pamantul, dar cu credinta ca poate intr-o zi ai sa te afli in zidurile cetatii mele, scumpa mea.
Am primit scrisoare de la marele Alb ca daca nu incetez am sa fiu mancata de omizi, iar inima mea va putrezi in nisip tanjind dupa adierea fina a vantului pe care nu o va mai putea simti niciodata..  Stii ce am facut? am rupt-o si dupa cum vezi tot aici sunt... cautand pana am sa imi dau suflul sau pana cioburile imi vor perfora limbul.
Dar sunt sigura  ca o data cu tine va renaste si zambetul meu.

Acum e tarziu, mi se inchid ochii, dar maine am sa rog vrabiutele sa te strige, iar porumbeilor am sa le dau aceasta scrisoare..apoi ei  iti vor sopti ca Tu esti lumina mea si pana nu ai sa apari niciodata nu va mai exista o dimineata pentru mine.

Cu drag,
O simpla frunza azvarlita.

Narbona se uita mirata la frunza care se odihneste pe plaja, o ridica si i-o da Violettei. Violetta... nestiind ce sa faca, o da marii. Marea nepasatoare o da raului. Raul scarbit o arunca pe mal, iar malul il roaga pe vant. Vantul ofteaza, o cunoaste, si o depune in scorbura unui stejar.

Ploaia

Mereu mi-a placut sa simt ploaia cum imi atinge obrajii rozalii si buzele tremurande de emotie.
Sa ma uit in sus la norii plumburii, ingreunati de atatea griji. Gandurile noastre se transforma in nori si cu cat sunt mai negative cu atat norii sumt mai amenintatori. Ca lumea sa devina un "loc mai bun" trebuie sa gandim pozitiv, sa incercam sa eliminam din calea noastra gandacii, gazele muscatoare cu coltii lor de fier si lighioanele cu corpurile lor lipicioase.

Cerul este oglinda noastra interioara, acolo se afla emotiile, gandurile pe care cu atata grija incercam sa le ascundem si sa le negam existenta. Credem ca suntem indescifrabili si totusi daca ridicam ochii ne putem observa gandurile, ideeile...pana si amintirile.

Fiecare picatura de ploaie e purificatoare, te improspateaza si te face sa te simti ca un bebelus care debia a deschis ochii si isi vede mama aproape lesinata, dar  surazatoare cu bratele deschise pentru al primi la pieptul ei, pentru ai ura un calduros "bine ai venit". "Bine ai venit dragul meu in lumea asta plina de viermi si de naparci. Dar nu te ingrijora, in gradina noastra toate florile te vor proteja si alinta, iar razele soarelui vor distruge monstrii neprimitori ai acestei lumi fermecatoare."

Pielea parjolita de focul launtric e racorita de lacrimile norilor grei ca niste elefanti zburatori, care bucura cerul cu prezenta lor si nu iau in seama blestemul care s-a napustit asupra lor acum mii de ani in urma, facandu-i prizonieri pe vecie.

Simt cum ploaia ma curata usor, ca si cum buzele iubitului meu m-ar saruta. Atat de gingasa e, ca niste buze moi, carnoase care se plimba pe corpul ciopartit, e ca un balsam pentru toate ranile mele.
Intredeschid usor buzele pentru a-mi potoli setea, dar dintii opun rezistenta... devin inspaimantati si incep sa tremure nefiind obisnuiti cu apa sfanta venita din cer. Ploii oricum nu ii pasa, pentru ca stie ca si-a atins telul: a patruns in corpul meu revitalizand orice celula si rugand...poate chiar implorand copacii sa scuture frunzele matasoase, iar ele sa ma acopere ca sa nu racesc.

Narbona intelegatoare strange constiincioasa frunzele aramii, inlaturand omizile scarboase. Dar Violetta le ia in palma ei si le pupa sperand ca se vor transforma in caramizi ca sa cladeasca castelul ei mult visat.

Frica

Frica este un sentiment cumplit...
Neputinta te distruge incetul cu incetul e ca si cum ai realiza ca te stingi in fiecare minut si nu poti sa faci nimic. Stii ca zbaterile tale sunt zadernice...

Pasim cu talpile noastre pline de basici usturatoare, care se sparg si devin murdare pline de glod.
Ne indreptam cu totii spre prapastia uitarii..unii in pasi de dans, altii zambind, unii incruntati, altii meditand.. unii plutind, altii tarati... dar cu totii vom fi inghititi, transformandu-ne in ce suntem de fapt..in Nimic.

Ma intreb cati au reusit sa se catere si sa priveasca inapoi, sa stie ce au lasat cu adevarat in urma..eu cred ca niciunul.. De ce? Pai altfel am deschide mormintele si am urla de disperare.. Am vedea natura acoperita de cenusa, mirosul acela greu de hoit... Am vedea cum Dumnezeu plange atat de tare, incat lacrimile sale topesc tot, ard tot..ce a fost creat se distruge.

Sunt o mica gargarita ghemuita care tremura in bataia vantului, stau departe de umbre ...dar ma urmaresc amintindu-mi ce sunt si cine sunt.
Purtam armuri din hartie si ne credem puternici, ne imbarbatam...suntem gata de lupta pentru ca avem pumnalul de lemn cu noi si totusi la prima rafala de vant am cazut. Socati si suparati ne ridicam mai porniti ca niciodata si fara sa ne dam seama ne apropiem cu pasi repezi spre abis, spre negura care de-abia asteapta sa ne inhate.

Tigrul pandeste gazela asa cum neantul ne asteapta pe noi.

Violetta cantareste ingandurata pietrele, crede ca sunt gandurile ei... Narbona se uita la ea mirata, apoi furioasa pe nebunia Violettei arunca toate pietrele in lac...