Uitandu-ma pe geam la fulgii inspaimantati de soare, am vazut doua umbre care se imbratisau in ciuda puternicului vant si al gerului. Erau doua stanci aflate departe una de cealalta si totusi umbrele lor se atingeau. Parca vroaiu sa se mangaie sa se contopeasca una in alta. Dar oricat ar fi dorinta de mare, niciodata nu se va putea intampla acest lucru. De ce? Pentru ca universul nu doreste, nu e scris sa se intample.
Ca si aceste stanci trebuie sa ne acceptam destinul. Ce e scris, e scris si nimeni nu poate sterge acele cuvinte cioplite in piatra. Stiu ca suna a renuntare... cand realizezi ca tot ce faci e in zadar, trebuie doar sa iei loc pe scaun si sa meditezi, sa accepti lucrurile asa cum sunt. Atunci esti pregatit sa pararsesti aceasta lume. Sa iti indrepti privirea in alta parte, sa deschizi usa menita numai sufletelor.
Cursul unui rau e precum viata noastra. La inceput suntem ca un rau de munte: navalnic, puternic, luptam si sfaramam pietrele din calea noastra... apoi cu trecerea timpului devenim un rau de campie: lin, calm care si-a acceptat soarta si este pregatit pentru urmatoarea etapa din viata sa: uniunea cu o alta apa. Si noi ne transformam in materie, ne unim cu universul.
E o iluzie sa credem ca putem schimba ceva. Drumurile sunt cimentate, pregatite sa intampine pasii nostri. Trebuie doar sa ciulim urechile, sa deschidem larg ochii ca sa primim informatiile corect si sa intelegem de ce trebuie sa strabatem acest drum si nu cel din stanga noastra. De ce trebuie sa induram micile pietricele care ne zdrobesc talpile, de ce nu ni se ingaduie sa purtam pantofi, de ce nu putem alege vaporul in locul barcii, de ce trebuie sa facem ceea ce trebuie sa facem? Avem atatea intrebari de deslusit si doar o singura viata.
Noi ne legam de lucruri fara valoare, ne luptam ca sa putem cumpara. Achizitionam atat de multe incat ele incep sa ne sufoce, nu e spatiu unde sa le mai punem. Unde sa le mai depozitam? Aceste lucruri de care suntem atat de mandri nici macar nu ne apartin, noi le imprumutam si le lesam cand parasim lumea materiala. Ne zbatem sa avem casa, masina, bujuterii, haine .. pentru ce? ca sa le lasam? ca sa nu putem realiza nimic? crezi ca daca ai patru pereti si ai calcat pe n maini si picioare asta e o realizare?
Numai amintirile, trairile sunt ale noastre.. dar si pe acestea le dam uitarii.
Uitandu-ma la stanci am inteles ca oricat ai dori un lucru, nu poti sa il ai daca nu e scris sa il ai. Au fost momente in viata mea cand m-am zbatut, am tipat, sfasiat si nu am putut sa obtin ce doream. Am plans, am implorat, dar nu s-a realizat.
Am dat uitarii, dar sentimentul de neputinta inca ma mai bantuie.
Violetta ofteaza, priveste curcubeul. Iar Narbona incearca sa il atinga, dar nu poate. Roaga vulturul sa o poarte pe aripile lui, el o ia... dar cu cat se apropie, curcubeul se indeparteaza. Roaga razele de soare, iar ele o ard si basici ingrozitoare se formeaza pe a ei piele. Tipa si inspaimantata se ascunde in apa rece care o linistesc. Iar un peste batran ii sopteste ca nu e in destinul ei sa atinga curcubeul, ca nu e un spiridus. Si ca daca ar incepe sa il caute ar inebuni pentru ca nu l-ar putea gasi niciodata. Durerea trece, cicatricile raman, iar Narbona incepe sa planga pentru ca realizeaza ca asa e.
