DIALOG CU O PETALA

Imi aduc aminte cum ma plimbam intr-o seara, ce experienta neobisnuita...

Ma simteam usoara precum petalele unei flori canzand, defapt cand m-am uitat mai bine era chiar la picioarele mele. Mica, firava, stiam ca daca o analizez prea mult s-ar putea sa o zdrobesc cu propriile mele degete...asa ca nu am ridicat-o, am lasat-o acolo sa se dezagregheze. Dar totusi ceva ma oprea, cum puteam sa o parasesc, sa o las zacand pe astfalt, sa fie sfaramata de talpile gigantilor nepasatori? Puteam eu sa o las sa aiba un asemenea sfarsit tragic?

Inchid ochii si parca vad cum m-am asezat usor pe banca. Nu puteam sa o privesc, imi era frica sa nu o sperii..tremura precum frunza vestejita de langa ea. Frunza tremura pentru ca isi dadea sufletul, dar petala mea se cutremura de teama. M-am prefacut ca sunt atenta la oamenii care treceau grabiti pe strada, incercam din rasputeri  sa nu observe ca ma uit la ea cu coada ochiului. O studiam in tacare.
Nu stiu cat timp a trecut pana am avut curajul sa intind mana si sa o ating usor, dar vad foarte clar momentul cand ea a tresarit deodata si a tipat. Nu as putea sa uit vreodata cum timpul s-a oprit, era ca si cum intreaga natura mi-a vorbit.  Socata, priveam cand pe ea... cand pe degetul meu. Ce am facut de am putut sa o ingrozesc atat de tare? Vrand sa o alin, am intins din nou mana, dar ea se ferea, se tot ferea pana m-am enervat atat de tare, incat m-am ridicat brusc: Gata! ..nu mai era urletul ei, era al meu.

Eram furioasa, nu imi pasa ca prin purtarea mea..am facut ca iarba se se dea din calea mea, iar copacii sa isi intoarca capul dezgustati. Nu remarcam nimic, eram atenta doar la miile de intrebari care se iveau in mintea mea. Purtam un dialog violent cu mine insami. Nu intelegeam ce facusem, de ce petala nu m-a acceptat, cand  am dorit doar sa o ajut, sa o salvez de tragicul sfarsit care o astepta.
De ce?

Indreptandu-ma, cu capul aplecat, spre cine stie unde..am simtit o mana pe umarul meu, cineva dorea sa ma opreasca. M-am intors mirata si nu am sa uit niciodata cand in fata mea s-a aratat maiestoasa Toamna. Mereu mi-am imaginat-o tanara, o copilita, cu o rochie din frunze uscate si cu un zambet jucaus pe fata. Dar in realitate nu era asa, era o Doamna in adevaratul sens al cuvantului. Avea in jur de 30 de ani si ceva, imbracata in voaluri aramii..care isi schimbau noanta de fiecare data cand se misca. Parul ei lung era pieptanat incontinuu de vant si daca ajungea sa atinga pamantul, in acel moment el se deschidea si il primea.

Cu o privire nostalgica mi-a aratat o oglinda, m-am privit pentru prima data in viata mea. Pe fata mea se zareau semnele nervozitatii mele. Puteam sa zareasc furtuna din ochii mei, numai fulgere si tunete. Mi-a fost rusine, nu stiam cum sa plec mai repede...dar ea m-a strans mai tare si imi sopti sa ma uit mai bine.

Sa observ ce? Ma uitam si nu ma vedeam decat pe mine... eu.... dar deadata in coltul oglinzii s-a ivit mica mea petala. M-am speriat atat de tare incat am uitat sa mai respir.
Si Eu eram pentru ea un gigant infiorator, o fiinta abjecta care distruge orice in calea ei. Am inteles atunci ca lumea mea cu lumea ei..nu se vor contopi niciodata. Iar ca sa fac sa ma accepte, e nevoie de multa munca si rabdare ca sa ii inlatur toate zidurile pe care si le-a creat ca sa se apare de altii ca mine.

E mai usor sa distrugi decat sa cladesti.

Narbona strange cuburi de hartie incercand zadarnic sa construiasca un castel impunator... Suparata, arunca toate cuburile in rau, a incercat toata viata ..e timpul sa inceteze. Se aseaza langa un copac si priveste in zare cum soarele apune, fiind sigura ca pentru ea nu va mai rasari niciodata. Violetta o vede, ofteaza si ii intinde lipiciul, pe care si-l cumparase ca sa isi repare sandalutele.