Poveste de Iubire

Tipatul unui vultur se auzi de departe rupand tacerea care ne incojoara pe toti.  Sub privirea tuturor isi deschise aripile marete ca sa poata sa strabata vazduhul sperand sa zareasca vreun hoit. Se uita atent cum animalutele se plimba nestingherite pe pamantul uscat al platoului uitat pana si de Dumnezeu. Apoi isi ingusteaza mirat ochii, gandind cum pot fi atat de naive incat sa paseasca,  atat de nepasatoare si sa nu realizeze ca sunt pandite de piratul cerului? Si ca oricand pot fi inhate de ghearele lui pline de pacate?

Deodata privirerea lui ii e atrasa de raza de lumina care strapunge curajoasa norii negri furiosi. Observa cum ei o inghesuie si incearca din rasputeri sa o infranga, iar ea se lupta cu atata violenta incat aproape..aproape ca reusesi. Era fermecat de frumusetea ei, parea atat de mica si de firava..ar fi putut sa o distruga cu ghearele sale mari si urate. Dar cel mai mult il atragea vocea ei, canta ca un inger. Nu vazuse nici unul, dar spera ca ea era unul dintre ei pentru ca lumina tot ce atingea: frunzele sclipeau, nisipul stralucea, pietrele zambeau incalzide si mangaiate de degetele ei incredibil de lungi...adevarul e ca parea ca o femeie care incearca sa atinga pamantul innegrit si incruntat de atatea griji. Parca vroia sa il aline,  sa ii indeparteze toate amaraciunea si sa ii aduca lumina de care avea atata nevoie. Da, gandi vulturul, sigur era un inger.

Se simtea atras de ea, dorea sa a o ajute pentru ca stia ca in orice clipa va fi inghitita de norii aceastia nemilosi..iar el nu o va mai vedea niciodata. Va pieri sub ochii lui. Cum putea sa o piarda, cand tot ce dorea era sa o priveasca la nesfarsit? Cu cat se uita la ea, cu atat vedea puritatea si frumusetea de care el nu avusese niciodata parte. Era socat, cum o mica raza putea iubi pana la sacrificiu... lumea asta vestejita.
El o ura, ii era scarba si de propria lui umbra. Stia ca se hranea din cadavre, ca rapea pestii si ca uneori isi batea joc de fiintele neajutorate. El...stapanul cerului...ramanea insensibil cand observa cate nelegiuri se intamplau dedesubt. Privea ca la spectacol, neincercand sa schimbe soarta cruda a nici unei vietuitoare inspaimantate. Cum putea el, o vietate fara inima sa tanjeasca dupa cea mai pura dintre toate?

Se lasa tacerea pestea valea sacatuita. Vulturul se gandi ca nu o merita si hotara sa o ignore. Nu putea face nimic pentru ea, era blestemat sa zboare alaturi de cer si niciodata sa nu il atinga, sa nu aiba parte de cuvinte pline de caldura din partea pasarilor. De ce? Pentru ca era un pradator insetat de sange. Si ii multumea Celui de Sus ca il crease sa fie asa si nu o simpla victima infricosata. Ridica neputincios din umeri, destinul lui era sa fie sus observand tot, dar in acelasi timp... incatusat ... pentru ca nu i se dadea voie sa actioneze in favorea neprihanitilor. Daca mai exista cu adevarat asa ceva.

Deodata un tipat sfasaie tacerea si nu era al vuturului. Inima lui ingheta de frica, se uita in spate...norii radeau fericiti pentru ca invinsesera. Firava raza fusese nimicita, iar tunetele isi faceau din nou loc pe cer. Ziua ofta, inchise ochii si isi pusese haina de doliu. Noaptea se asternu peste intreg tinutul.
Vulturul era distrus, sufletul urla de durere. Nu mai simtise asa ceva in viata lui, era ca si cum ceva din el pierise o data cu ea.

Un al treilea tipat se auzi, de data asta era al vulturului indurerat si furios totodata. Zbura neincetat, cutreierand ca un nebun tinutul. Nu mai stia de cand timp nu mancase, nu se odihnise. Nu putea sa inchida ochii si sa doarma, pentru ca daca isi permitea sa adoarma simtea cum intunericul il cuprinde si il azvarle in prapastia fara de sfarsit.
Devenise un zombi, pana cand zari o micuta vietate inspaimantata care statea zgribulita intr-un colt rugandu-se sa vina cineva si sa o salveze de monstrul care o pandea si care era pregatit sa o atace.
Vulturul care privea tot, de la o inaltime considerabila, fara sa mai stea pe ganduri...ataca. Da! Se lupta cu un alt pradator, dar de data asta nu o facea pentru hrana, ci in amintirea ingerului infrant. In timp ce ghearele lui ascutite erau infipte in gatului lui, isi simti propria piele sfasiata. Cu ultima sfortare monstrul sfasie pasarea care cazu o data cu el pe pamantul negru, inghetat de atatea lacrimi insangerate.

Acum vulturul se uita la cer, care fusese imparatia lui odata.. Da, el ... regele cerului fusese invins, dar cand sa inchida ochii simti cum caldura il invaluie. Deschise incet ochii si o zari aplecata deasupra lui. Norii negri fusesera alungati, iar ea ii sopti "Am invins". Degetele ei il mangaiara si ii vindecara rana. "Esti liber acum" auzi in timp ce se indrepta spre imparatia lui de un albastru infinit.
Invinsese, fusese scaldat in lumina si nu mai era prizonierul propriilor cosmaruri. Era liber...ca pasarea cerului.